Buscar este blog

sábado, 28 de mayo de 2022

El sueño de la rosa

 



(Escrito por:  María Alejandra Vidal Bracho)

 Publicado en revista Co.incidir No 94 diciembre 2021 

Una rosa, cansada de lucirse en un jardín, juzgaba que su vida no tenía gran sentido.  Estaba aburrida de hacer, cada día, lo mismo y dejaba pasar las horas, recibiendo la luz y la oscuridad, el frío y el calor con el mismo humor cansino y abúlico. Un atardecer, según ella, igual a los demás,  cerró, como siempre, enfurruñada sus pétalos y se quedó, profundamente dormida.  Ella no sabía, que esa noche cambiaría su percepción de la vida, porque durante el sueño, sería guiada para vivir una inesperada y bella experiencia.  Mientras dormía, un gorrión revoloteó a su alrededor y suspendido en un punto del vuelo, con suma suavidad, acercándose, le dijo: “Amada rosa, cuando despiertes, dibuja un círculo alrededor de una fecha próxima, que elijas en el calendario. Esta fecha marcará un compromiso contigo.  Cuando despiertes, en el día fijado, con la ayuda de tu imaginación, entra en el círculo; toca los bordes internos y siente la fuerza del número que rige a la fecha elegida. La perfección de ese número ha llegado a ti, por alguna razón. Explora con tus pétalos dentro de este aro protector, permeable a todo lo bueno que tiene la vida y hermético a todos los daños posibles. Deja que te impregne la paz y la protección del espacio, mientras tus números internos, se van uniendo a la fecha y al encanto de las medidas misteriosas atrapadas en la circunferencia. Permite a las partículas  que te componen vibrar felices y seguras dentro de él. Viaja hacia tu interior, hacia tus propios círculos internos; sé consciente de que llevas contigo la historia de la cadena de antepasados que te trajeron hasta aquí.  Tú y tus ancestros están dentro del círculo convoca sus fortalezas y talentos, pídelos como herencia. Luego clama al poder del aire, de las aguas en todos sus estados, sólido, líquido y gaseoso, piensa en el poder del fuego, en la energía de la tierra y sus elementos, en el calor del sol que nos protege. Este territorio, el círculo, será un lugar sagrado, porque tú estarás en él y eres vida; un ser animado por una fuerza misteriosa; la misma energía que opera en los mares y ríos, en los brotes de la vegetación, en el movimiento de los planetas, en la luz que inicia el día y en la oscuridad que acompaña a la noche. Quédate dentro del círculo, hasta que la consciencia del gran valor y soporte  que tienes, para continuar tu camino, sin temores, se impregne en ti.  Saldrás de este círculo mágico llena de paz y con la certeza de saber que tu existencia, sí tiene sentido; y es tan valiosa, decorando un jardín, como cortada dentro de un jarrón o atada junto a otras compañeras, como símbolo de saludo y amor, o en tantos estados como las manos humanas te pongan a trabajar, porque cada uno de los trabajos tiene un valor poderoso y necesario para hacer girar la rueda de la vida que no se detiene nunca, jamás”.

La rosa despertó, extendió sus pétalos y sintió agradecimiento por la claridad y también por la oscuridad que, en ese momento, se retiraba, cumpliendo el compromiso del eterno juego entre noche y día; respiró ampliando su capacidad al límite y comprobó la presencia de los otros seres que componían el jardín.  Después miró por la ventana hacia el interior de la casa, buscando, con la mirada, un calendario que colgaba en la pared y que hasta entonces, para ella nada significaba.  Era 9 de diciembre y la rosa con la ayuda de su imaginación, dibujó el círculo alrededor de ese mismo día, porque no quería esperar ni un momento más para iniciar el viaje hacia su interior. Acto seguido recordó a la voz que le había dado las instrucciones durante el sueño. Se preguntó: “¿quién sería?” Nuevamente observó el jardín, ahora, escudriñando cada rincón, pero nada encontró; sólo las flores, el césped, el árbol y un gorrión que cantaba, con entusiasmo, sobre una de sus ramas.

 

 


El Kintsugi y la resiliencia

 






Publicado en revista Co.incidir No. 92 octubre 2021 y en sitiocero.

Escrito por:  María Alejandra Vidal Bracho

El Kintsugi es un arte japonés, que consiste en reparar, con oro, piezas de cerámica quebradas. De esta forma, las vetas de oro que cubren las fisuras y los trozos pegados se convierten en adornos de la pieza restaurada, la cual luego de esta intervención se vuelve más hermosa, más decorada. Las cerámicas se rompen debido a cualquier circunstancia: un mal cálculo al posarlas sobre una superficie, un golpe, una mascota traviesa que, jugando o corriendo, la vuelca; son muchas las posibilidades de provocar daño a un objeto.  Analizando la vida humana y equiparándola a la existencia de los cuencos de cerámica, pocos son quienes aún son una pieza perfecta, de fábrica. Si analizamos nuestras vidas, si pensamos en lo que hasta ahora hemos vivido, la mayoría de nosotros cuenta con varias fisuras, unas más profundas que otras y en algunos casos ya nos hemos despedazado varias veces y hasta astillados estamos.

Superar el dolor es una tarea difícil y, muchas veces, casi imposible, depende de lo que cada uno de nosotros ha recorrido, de nuestras historias de vida, de lo que está impregnado en nuestro recuerdo.  El entorno en el que experimentamos el dolor, igualmente influye y, en ocasiones, no lo hace muy fácil, porque, en el día a día, somos emboscados por imágenes, escenarios, palabras, sucesos, momentos que nos abren, nuevamente, las heridas.  ¿A quién no le ha pasado? sentir que ya va superando, levemente, la pena y algo sucede ante los ojos, o llega en vuelo hasta los oídos el sonido de un recuerdo y en el alma la aflicción, que creíamos medio adormecida,  indica que sigue ahí, despierta, alerta, que no tiene intenciones de partir. 

Qué hacer con las heridas, con los dolores, cómo superar las penas; de dónde extraer el oro que cubra nuestras grietas y dé más valor a nuestra existencia.  El oro, en este caso, es la resiliencia.  La resiliencia permite extraer sabiduría de los hechos desafortunados, que nos acontecen; reunifica las fuerzas, nos cambia la visión de las apariencias y de los trasfondos.  Hace comprender, los porqués de lo sucedido y concede al sufriente, una sabiduría profunda, que le otorga nobleza para observarse a sí mismo y a los demás. No todos somos resilientes; quien sí lo es, se convierte en una obra distinguida, bella, recreada en los valores adquiridos en el crisol de las penas y luego resplandeciente en luz de comprensión y empatía.

Ojalá, todos, seamos revestidos por este arte japonés, el kintsugi, ojalá todas nuestras heridas sean selladas por un precioso y valioso metal que confiera firmeza, seguridad y más valor a nuestras vidas y que nuestra historia resiliente, al final del camino, deje un buen recuerdo y una brillante estela dorada, indicando así, que todas las heridas fueron restauradas, cubiertas y convertidas en piezas de arte y luces áureas que puedan alumbrar el sendero a quienes aún vienen caminando y, de este modo, convertidos en experiencia luminosa, podríamos, quizás, evitar caídas y lesiones a nuestros relevos, en la rueda de la vida; rueda que no se detiene por la falta de alguien, pero resguarda las historias, las experiencias que han sido protegidas con la ayuda de diferentes tipos de registros como crónicas, biografías, diarios de vida, relatos, películas, historias contadas en familia, etc.  

Mantengamos,   siempre cerca, una cajita  con  oro  de  resiliencia  y  cada  vez, que  sea necesario,  restaurémonos y sigamos  adelante  más adornados, más valiosos,  serenos y, sobre todo,  más comprensivos y   generosos  ante   el dolor ajeno.

 

domingo, 31 de octubre de 2021

 





Habitantes del Estrecho de Magallanes

Por María Alejandra Vidal Bracho

(Este escrito forma parte del Proyecto “Gran colección de artes generales” Magallanes 2020 liderado por  Marcela Alcaíno Mancilla (Marcela Alcaíno Fondart).

 

Incesantemente dos océanos, el Atlántico y el Pacífico, unen fuerzas y movimientos en un lugar preciso: el Estrecho de Magallanes.  Espacio acuático, fascinante, frente al cual existimos los Habitantes del Estrecho. Vivir en las orillas de un paso marítimo tan importante que, en el pasado, permitió a unos audaces navegantes, por primera vez, dibujar una circunferencia alrededor de la Tierra, significa tener el privilegio de ser perpetuos testigos de un valioso ícono de la Historia de la Humanidad.  Pero en este mismo contexto se debe recordar, que con anterioridad, a este suceso, ya vivían pueblos al amparo del Estrecho; grupos humanos poseedores de cultura, organización y sabiduría, amantes de la Tierra y del mar, conscientes del legado ancestral. Muchas generaciones han desarrollado sus días, teniendo como telón de fondo este sitio de encuentro oceánico, guardián de memorias, leyendas, secretos y tesoros; cementerio de vidas, muchas veces truncadas, y luego convertidas, por el mismísimo Estrecho, en fluida potencia titánica. Albergue acuoso, que protege sobre, entre y debajo del eterno vaivén de sus aguas, a una maravillosa fauna marina, representada por especies poseedoras de su propia historia, esencia y energía. 

Al igual que ayer, las olas del Estrecho hipnotizan a los viajeros que hoy lo surcan ya sea en cruceros elegantes, en buques de la armada o pequeñas embarcaciones; navegantes que, como antaño, viven sus sueños, en el agua del Estrecho, y que a pesar del paso del tiempo y de ser distintos, coinciden, sin saberlo, en un mismo crisol, porque en forma consciente o inconsciente, cada alma posada sobre el Estrecho vive la magia de este eterno juego líquido, sólido y gaseoso en el cual hasta el Sol interviene, con un papel escénico estelar, saliendo del agua, cada madrugada, mientras las olas lo impulsan, con vigor,  hasta el cielo para que ilumine las heladas tierras australes, siempre besadas por vientos poderosos, por nevadas y temperaturas, que todo lo congelan;  todo, menos  el abundante calor de los corazones de los Habitantes del Estrecho.


domingo, 15 de agosto de 2021

 

El escarabajo verde 

Cuento traducido al rumano, publicado en la Revista Orizont Literar Contemporan año 2021


Scarabeul verde

 Ceea ce vă voi povesti în cele ce urmează este o anecdotă foarte frumoasă, petrecută în timpul unei călătorii pe care am realizat-o de curând. Mă aflam pe un peron, așteptând, pentru a face o conexiune între avion și autobuz, când, deodată, am văzut un scarabeu verde, așezat pe valiza mea, agățat cu hotărâre și fără vreo intenție de a renunța. Cu o atitudine fermă, dar în același timp senină, îmi dovedea, fără să facă niciun pas înapoi, o convingere absolută și de neînchipuit, de a călători cu mine. M-am temut pentru el, căci eu mă așezasem deja la coadă pentru a urca în autobuz, iar când aveau să îmi ia valiza pentru a o introduce în portbagaj, cu siguranță că sărăcuțul și-ar fi încheiat zilele în mod tragic, strivit. Nu mai era timp să mă duc să caut în apropiere un copac și să reușesc să-l pun astfel la adăpost. Din moment ce traseul care ne aștepta era lung, trebuia să traversăm pământ și mare, am decis să-l înfășor într-un șervețel din hârtie și să-l duc în buzunarul meu. Am avut grijă să aibă în permanență suficient aer ca să nu se sufoce, iar astfel, când aveam să ajungem într-un loc unde să fie ceva vegetație, aveam să-l las pe vreun trunchi de copac.

Am început călătoria, iar eu, fără a-mi fi propus acest lucru, am căpătat o conștiință diferită și puternic receptivă. În acea stare sensibilă, micul meu prieten nou a început să comunice cu mine. Într-un mod incomparabil, el a început un dialog subtil, fără cuvinte, doar prin idei, adresându-i-se minții și sufletului meu. Odată la un anumit interval de timp, îl scoteam din buzunar pentru a-l observa și pentru a mă asigura că erateafăr și nevătămat. Își mișca piciorușele și se întindea puțin, după care se calma la loc. Atunci eu îl ocroteam din nou cu armura mea improvizată.

Avea diverse subiecte, însă preferatele lui erau poveștile despre alte drumuri pe care le făcuse, pe parcursul existenței sale. Mă învăța despre smerenia trainică, ce caracteriza întreaga natură, pe care el o cunoștea foarte bine. Mi-a relatat despre frumoșii fluturi, mereu în haine de gală, care încântă privirile romantice. Despre furnicile harnice, atât de bine organizate la muncă, și despre margaretele despuiate de petale în mod inutil, de către degete nesigure, în căutare de răspunsuri sentimentale. A pomenit de pietrele care, bătrâne și înțelepte, păstrează cu grijă în amintirile lor cărările invizibile marcate de toate urmele lăsate.

Narațiunile lui erau inepuizabile. În fiecare clipă, se arăta fericit și stăpân pe sine. Nu dădea semne de îndoială, cu toate că știa că depindea de mine, căci viața lui era, la propriu, în mâinile mele. În timp ce traversam marea, brusc, mi-a arătat un nor în formă de urs jucăuș, iar atunci mi-a spus: „tu ești acel nor”. „Datorită formei de urs”, i-am spus zâmbind. „Vorbesc serios”, a insistat:„Tu și cu norul, furnica, fluturele și cu mine, în fine, cu toții suntem unul singur. Nu există despărțirile. Aceeași energie care te alimentează pe tine, însuflețindu-ți trupul și simțurile, este cea care călăuzește norul, frumosul fluture, harnica furnică, margareta altruistă, îi permite pietrei să existe și, în plus, prilejuiește acest val de prietenie. Marea diferență stă în faptul că tu ești puțin îngrijorată de sosirea care se apropie, de ceea ce vei face când vom ajunge și pe ce floare mă vei lăsa, ori de mă vei uita și, într-o clipă de neatenție, vei scoate șervețelul și mă vei arunca în ocean, din greșeală. Mie nu îmi e teamă, nici norului și cu atât mai puțin mării. Suntem unii la fel de vii ca ceilalți, însă tu te confrunți cu teama. Te-ai întrebat de ce. Sincer, nu am găsit răspunsul". Apoi a continuat: „încearcă să-ți schimbi conștiința, asta te va elibera. În măsura în care vei ceda controlul energiei vitale, vei fi liberă. Asta am hotărât noi, ceilalți, într-un acord tacit. Doar ființa umană se îngrijorează anticipat. Dacă, din greșeală, mă arunci din buzunarul tău și mor, energia mea se va transforma și voi trăi în alt element din Univers, dar oricum voi trăi. Învață în fiecare zi de la nori. Privește cum brăzdează cerul într- un pelerinaj veșnic, coboară pe pământ transformați în picături de apă, pentru a stropi mugurii; apoi se înalță din nou și își continuă pasul ghidate de vânt, în pace și fără îndoieli. Nicio întâlnire nu este întâmplătoare, noi doi trebuia să facem împreună această călătorie. Te-am așteptat, vreme de câteva zile, pe copacul de lângă peron. Nu știam că te așteptam, eu doar am stat acolo. Ceva m-a făcut să nu-mi doresc să mă deplasez în altă parte. Când te-am văzut, am știut că tu erai motivul care mă ținea pe loc. Am sărit în timp ce treceai și m-am agățat cu putere de valiza ta roșie. Mare mi-a fost bucuria când m-ai văzut și ai hotărât să mă ocrotești. Dar nu a fost ceva anecdotic. Noi doi am fost creați pentru a ne cunoaște. Hazardul nu există, totul este scris și predestinat în acest plan perfect”.

În acest fel, după o după-amiază întreagă pe drumuri, am sosit la destinație. Pe un nou peron a venit ceasul despărțirii. L-am lăsat pe micul meu prieten verde pe frunza cea mai stabilă și proaspătă pe care am găsit-o, pe un maiestuos copac cu trunchiul ramificat și cu o coroană bogată. „Despărțirile sunt triste, îmi pare rău să te las”, i-am spus. El mi-a grăit iarăși în secret și mi-a răspuns: „Nu mă vei lăsa niciodată, pentru că deja sunt o parte din tine și tu din mine. Crezi doar”. Și s-a dus printre crengi.

Ochii mei au rămas țintiți la el, hipnotizați de mersul lui agale. Visarea mea s-a întrerupt când, dintr-o dată, am auzit pe cineva strigându-mă. Erau prietenii care mă așteptau și veniseră să mă caute. A trebuit să mă întorc pentru a le primi îmbrățișările de întâmpinare. După ce le-am răspuns la salutări, zâmbete și întrebări, mi-am întors capul încercând să-l găsesc, cu privirea, pe dragul meu, verde și gingaș, camarad de călătorie, desigur nu l- am mai văzut.

 

 


 

 


 


Traducción de Orizont Literar Contemporan (Revista Cultural Rumana) 

                  Y cuando yo muera, ¿quién le arreglará su reloj?

Și când voi muri, cine va repara ceasul?

 

Dacă întreprind o călătorie mentală cu vreo treizeci de ani din acest moment către trecutul meu, îl găsesc printre amintirile mele pe domnul Eusebiu; un domn în vârstă foarte formal, atât în ce privește comportamentul, cât și vestimentația; un adevărat gentleman ce ținea la un program exact și maniere perfecte. Meseria lui de ceasornicar îl menținea viu și fericit. Nimeni nu a iubit ceasurile atât de mult ca el în această lume. Înarmat cu monoclul lui, număra rubinele, cerceta mecanismul, mișca acele și era capabil să înregistreze, până și la cel mai mic, data la care degetele sale înțelepte îl manevraseră. Ochii lui, posesori ai unei priviri inteligente, agere, curate și binevoitoare, contemplau cu încântare fiecare piesă a ceasului deteriorat, pentru ca apoi, cu exactitate, identifice problema și clarifice cum avea de gând să o rezolve. Din acest motiv, de fiecare dată când al meu înceta mai funcționeze, dădeam fuga la el acasă, unde își amenajase și atelierul, iar el îl desfăcea imediat, îl verifica și hotăra să-l păstreze timp de câteva zile pentru a se ocupa de acesta. Un arsenal de mici unelte îi împodobea locul magic și astfel, flancat de diverse instrumente minuscule și misterioase, îmi spunea mereu același lucru: „și când voi muri, cine va repara ceasul?”

Adevărul este că ceasurile sunt veșnici camarazi. Măsoară durata momentelor; măsoară perioada de timp pe care o ocupăm, în timp ce respirăm în această dimensiune a vieții. Întotdeauna insist cu același lucru: ``Timpul nu trece”. Timpul este doar o iluzie, iar ceea ce măsurăm de fapt este existența noastră în raport cu evenimentele trăite. Ceasul și tic-tacul lui, deși am crede că nu avem unul, ba da, îl avem, există în inimile noastre și în bătăile lor care imită perfect tic-tacul ceasului convențional. Inima este adevăratul nostru ceas, pentru că își începe numărătoarea în momentul în care suntem deja întregi din punct de vedere biologic, în pântecul matern, iar zi și noapte înregistrează fără oprire; nu își întrerupe sau încremenește munca, iar când o face, când se oprește, de multe ori este fiindcă a sosit ora incontestabil stabilită, pentru a începe călătoria de întoarcere care ne va duce înapoi la misterul eterului și, dacă e așa, nici măcar un minunat domn Eusebiu nu va fi capabil să-l potrivească, deoarece timpul convenit în acest plan este finit, iar acest lucru trebuie să ni-l amintim acum și de-a pururi.

 


El arte tuvo una pesadilla (Artículo)

El arte tuvo una pesadilla (Artículo): El arte tuvo una pesadilla. En ella, no podía pensar, ni hablar, ni mirar, tampoco moverse, por ende, le era imposible cantar, escribir, pintar, tocar instrumentos musicales o actuar; cada una de sus expresiones estaba impedida de ser realizada. El arte despertó acongojado y recordando, cada minuto del terrible sueño. En esta pesadilla vio a la gente, únicamente, dedicada al trabajo mecánico, que hace funcionar al mundo.