Habitantes del Estrecho de Magallanes

Por María Alejandra Vidal Bracho

(Este escrito forma parte del Proyecto “Gran colección de artes generales” Magallanes 2020 liderado por  Marcela Alcaíno Mancilla (Marcela Alcaíno Fondart).

 

Incesantemente dos océanos, el Atlántico y el Pacífico, unen fuerzas y movimientos en un lugar preciso: el Estrecho de Magallanes.  Espacio acuático, fascinante, frente al cual existimos los Habitantes del Estrecho. Vivir en las orillas de un paso marítimo tan importante que, en el pasado, permitió a unos audaces navegantes, por primera vez, dibujar una circunferencia alrededor de la Tierra, significa tener el privilegio de ser perpetuos testigos de un valioso ícono de la Historia de la Humanidad.  Pero en este mismo contexto se debe recordar, que con anterioridad, a este suceso, ya vivían pueblos al amparo del Estrecho; grupos humanos poseedores de cultura, organización y sabiduría, amantes de la Tierra y del mar, conscientes del legado ancestral. Muchas generaciones han desarrollado sus días, teniendo como telón de fondo este sitio de encuentro oceánico, guardián de memorias, leyendas, secretos y tesoros; cementerio de vidas, muchas veces truncadas, y luego convertidas, por el mismísimo Estrecho, en fluida potencia titánica. Albergue acuoso, que protege sobre, entre y debajo del eterno vaivén de sus aguas, a una maravillosa fauna marina, representada por especies poseedoras de su propia historia, esencia y energía. 

Al igual que ayer, las olas del Estrecho hipnotizan a los viajeros que hoy lo surcan ya sea en cruceros elegantes, en buques de la armada o pequeñas embarcaciones; navegantes que, como antaño, viven sus sueños, en el agua del Estrecho, y que a pesar del paso del tiempo y de ser distintos, coinciden, sin saberlo, en un mismo crisol, porque en forma consciente o inconsciente, cada alma posada sobre el Estrecho vive la magia de este eterno juego líquido, sólido y gaseoso en el cual hasta el Sol interviene, con un papel escénico estelar, saliendo del agua, cada madrugada, mientras las olas lo impulsan, con vigor,  hasta el cielo para que ilumine las heladas tierras australes, siempre besadas por vientos poderosos, por nevadas y temperaturas, que todo lo congelan;  todo, menos  el abundante calor de los corazones de los Habitantes del Estrecho.

Catálogo Exposición "En-sueños"

Catálogo Exposición "En-sueños" 

 

El escarabajo verde 

Cuento traducido al rumano, publicado en la Revista Orizont Literar Contemporan año 2021

Scarabeul verde

 Ceea ce vă voi povesti în cele ce urmează este o anecdotă foarte frumoasă, petrecută în timpul unei călătorii pe care am realizat-o de curând. Mă aflam pe un peron, așteptând, pentru a face o conexiune între avion și autobuz, când, deodată, am văzut un scarabeu verde, așezat pe valiza mea, agățat cu hotărâre și fără vreo intenție de a renunța. Cu o atitudine fermă, dar în același timp senină, îmi dovedea, fără să facă niciun pas înapoi, o convingere absolută și de neînchipuit, de a călători cu mine. M-am temut pentru el, căci eu mă așezasem deja la coadă pentru a urca în autobuz, iar când aveau să îmi ia valiza pentru a o introduce în portbagaj, cu siguranță că sărăcuțul și-ar fi încheiat zilele în mod tragic, strivit. Nu mai era timp să mă duc să caut în apropiere un copac și să reușesc să-l pun astfel la adăpost. Din moment ce traseul care ne aștepta era lung, trebuia să traversăm pământ și mare, am decis să-l înfășor într-un șervețel din hârtie și să-l duc în buzunarul meu. Am avut grijă să aibă în permanență suficient aer ca să nu se sufoce, iar astfel, când aveam să ajungem într-un loc unde să fie ceva vegetație, aveam să-l las pe vreun trunchi de copac.

Am început călătoria, iar eu, fără a-mi fi propus acest lucru, am căpătat o conștiință diferită și puternic receptivă. În acea stare sensibilă, micul meu prieten nou a început să comunice cu mine. Într-un mod incomparabil, el a început un dialog subtil, fără cuvinte, doar prin idei, adresându-i-se minții și sufletului meu. Odată la un anumit interval de timp, îl scoteam din buzunar pentru a-l observa și pentru a mă asigura că erateafăr și nevătămat. Își mișca piciorușele și se întindea puțin, după care se calma la loc. Atunci eu îl ocroteam din nou cu armura mea improvizată.

Avea diverse subiecte, însă preferatele lui erau poveștile despre alte drumuri pe care le făcuse, pe parcursul existenței sale. Mă învăța despre smerenia trainică, ce caracteriza întreaga natură, pe care el o cunoștea foarte bine. Mi-a relatat despre frumoșii fluturi, mereu în haine de gală, care încântă privirile romantice. Despre furnicile harnice, atât de bine organizate la muncă, și despre margaretele despuiate de petale în mod inutil, de către degete nesigure, în căutare de răspunsuri sentimentale. A pomenit de pietrele care, bătrâne și înțelepte, păstrează cu grijă în amintirile lor cărările invizibile marcate de toate urmele lăsate.

Narațiunile lui erau inepuizabile. În fiecare clipă, se arăta fericit și stăpân pe sine. Nu dădea semne de îndoială, cu toate că știa că depindea de mine, căci viața lui era, la propriu, în mâinile mele. În timp ce traversam marea, brusc, mi-a arătat un nor în formă de urs jucăuș, iar atunci mi-a spus: „tu ești acel nor”. „Datorită formei de urs”, i-am spus zâmbind. „Vorbesc serios”, a insistat:„Tu și cu norul, furnica, fluturele și cu mine, în fine, cu toții suntem unul singur. Nu există despărțirile. Aceeași energie care te alimentează pe tine, însuflețindu-ți trupul și simțurile, este cea care călăuzește norul, frumosul fluture, harnica furnică, margareta altruistă, îi permite pietrei să existe și, în plus, prilejuiește acest val de prietenie. Marea diferență stă în faptul că tu ești puțin îngrijorată de sosirea care se apropie, de ceea ce vei face când vom ajunge și pe ce floare mă vei lăsa, ori de mă vei uita și, într-o clipă de neatenție, vei scoate șervețelul și mă vei arunca în ocean, din greșeală. Mie nu îmi e teamă, nici norului și cu atât mai puțin mării. Suntem unii la fel de vii ca ceilalți, însă tu te confrunți cu teama. Te-ai întrebat de ce. Sincer, nu am găsit răspunsul". Apoi a continuat: „încearcă să-ți schimbi conștiința, asta te va elibera. În măsura în care vei ceda controlul energiei vitale, vei fi liberă. Asta am hotărât noi, ceilalți, într-un acord tacit. Doar ființa umană se îngrijorează anticipat. Dacă, din greșeală, mă arunci din buzunarul tău și mor, energia mea se va transforma și voi trăi în alt element din Univers, dar oricum voi trăi. Învață în fiecare zi de la nori. Privește cum brăzdează cerul într- un pelerinaj veșnic, coboară pe pământ transformați în picături de apă, pentru a stropi mugurii; apoi se înalță din nou și își continuă pasul ghidate de vânt, în pace și fără îndoieli. Nicio întâlnire nu este întâmplătoare, noi doi trebuia să facem împreună această călătorie. Te-am așteptat, vreme de câteva zile, pe copacul de lângă peron. Nu știam că te așteptam, eu doar am stat acolo. Ceva m-a făcut să nu-mi doresc să mă deplasez în altă parte. Când te-am văzut, am știut că tu erai motivul care mă ținea pe loc. Am sărit în timp ce treceai și m-am agățat cu putere de valiza ta roșie. Mare mi-a fost bucuria când m-ai văzut și ai hotărât să mă ocrotești. Dar nu a fost ceva anecdotic. Noi doi am fost creați pentru a ne cunoaște. Hazardul nu există, totul este scris și predestinat în acest plan perfect”.

În acest fel, după o după-amiază întreagă pe drumuri, am sosit la destinație. Pe un nou peron a venit ceasul despărțirii. L-am lăsat pe micul meu prieten verde pe frunza cea mai stabilă și proaspătă pe care am găsit-o, pe un maiestuos copac cu trunchiul ramificat și cu o coroană bogată. „Despărțirile sunt triste, îmi pare rău să te las”, i-am spus. El mi-a grăit iarăși în secret și mi-a răspuns: „Nu mă vei lăsa niciodată, pentru că deja sunt o parte din tine și tu din mine. Crezi doar”. Și s-a dus printre crengi.

Ochii mei au rămas țintiți la el, hipnotizați de mersul lui agale. Visarea mea s-a întrerupt când, dintr-o dată, am auzit pe cineva strigându-mă. Erau prietenii care mă așteptau și veniseră să mă caute. A trebuit să mă întorc pentru a le primi îmbrățișările de întâmpinare. După ce le-am răspuns la salutări, zâmbete și întrebări, mi-am întors capul încercând să-l găsesc, cu privirea, pe dragul meu, verde și gingaș, camarad de călătorie, desigur nu l- am mai văzut.

 

 

 

 

 

Traducción de Orizont Literar Contemporan (Revista Cultural Rumana) 

                  Y cuando yo muera, ¿quién le arreglará su reloj?

Și când voi muri, cine vă va repara ceasul?

 

Dacă întreprind o călătorie mentală cu vreo treizeci de ani din acest moment către trecutul meu, îl găsesc printre amintirile mele pe domnul Eusebiu; un domn în vârstă foarte formal, atât în ce privește comportamentul, cât și vestimentația; un adevărat gentleman ce ținea la un program exact și maniere perfecte. Meseria lui de ceasornicar îl menținea viu și fericit. Nimeni nu a iubit ceasurile atât de mult ca el în această lume. Înarmat cu monoclul lui, număra rubinele, cerceta mecanismul, mișca acele și era capabil să înregistreze, până și la cel mai mic, data la care degetele sale înțelepte îl manevraseră. Ochii lui, posesori ai unei priviri inteligente, agere, curate și binevoitoare, contemplau cu încântare fiecare piesă a ceasului deteriorat, pentru ca apoi, cu exactitate, să identifice problema și să clarifice cum avea de gând să o rezolve. Din acest motiv, de fiecare dată când al meu înceta să mai funcționeze, dădeam fuga la el acasă, unde își amenajase și atelierul, iar el îl desfăcea imediat, îl verifica și hotăra să-l păstreze timp de câteva zile pentru a se ocupa de acesta. Un arsenal de mici unelte îi împodobea locul magic și astfel, flancat de diverse instrumente minuscule și misterioase, îmi spunea mereu același lucru: „și când voi muri, cine vă va repara ceasul?”

Adevărul este că ceasurile sunt veșnici camarazi. Măsoară durata momentelor; măsoară perioada de timp pe care o ocupăm, în timp ce respirăm în această dimensiune a vieții. Întotdeauna insist cu același lucru: ``Timpul nu trece”. Timpul este doar o iluzie, iar ceea ce măsurăm de fapt este existența noastră în raport cu evenimentele trăite. Ceasul și tic-tacul lui, deși am crede că nu avem unul, ba da, îl avem, există în inimile noastre și în bătăile lor care imită perfect tic-tacul ceasului convențional. Inima este adevăratul nostru ceas, pentru că își începe numărătoarea în momentul în care suntem deja întregi din punct de vedere biologic, în pântecul matern, iar zi și noapte înregistrează fără oprire; nu își întrerupe sau încremenește munca, iar când o face, când se oprește, de multe ori este fiindcă a sosit ora incontestabil stabilită, pentru a începe călătoria de întoarcere care ne va duce înapoi la misterul eterului și, dacă e așa, nici măcar un minunat domn Eusebiu nu va fi capabil să-l potrivească, deoarece timpul convenit în acest plan este finit, iar acest lucru trebuie să ni-l amintim acum și de-a pururi.

 

El arte tuvo una pesadilla (Artículo)

El arte tuvo una pesadilla (Artículo): El arte tuvo una pesadilla. En ella, no podía pensar, ni hablar, ni mirar, tampoco moverse, por ende, le era imposible cantar, escribir, pintar, tocar instrumentos musicales o actuar; cada una de sus expresiones estaba impedida de ser realizada. El arte despertó acongojado y recordando, cada minuto del terrible sueño. En esta pesadilla vio a la gente, únicamente, dedicada al trabajo mecánico, que hace funcionar al mundo.

El arte tuvo una pesadilla

 

(Publicado en El Magallanes del 30 de mayo 2021)

El arte tuvo una pesadilla.  En ella, no podía pensar, ni hablar, ni mirar, tampoco moverse, por ende, le era imposible cantar, escribir, pintar, tocar instrumentos musicales o actuar; cada una de sus expresiones estaba impedida de ser realizada.  El arte despertó acongojado y recordando, cada minuto del terrible sueño. En esta pesadilla vio a la gente, únicamente, dedicada al trabajo mecánico, que hace funcionar al mundo.  Todas las personas trabajando, arduamente, pero desprovistas de la posibilidad de oír música, de asistir a un concierto, de ver una película o leer un libro, porque el arte, simplemente, estaba invalidado de ser.  Luego, el arte, agradecido de haber despertado, respiró profundamente e insuflado de nueva energía retomó su valioso quehacer de servicio a la humanidad. 

Han imaginado ustedes, alguna vez ¿cómo sería nuestra vida, sin la presencia del arte? Los invito a considerar la idea de un mundo en el que no existen las películas, ni las canciones, ni la música, no hay trabajos pictóricos, los libros no se conocen, las obras de teatro jamás han sido ejecutadas, porque no hay obras y menos actores.  Nunca alguien ha cantado, no hay canciones favoritas, no hay músicos, ni música para interpretar, obviamente no se baila. Los dedos jamás han considerado la posibilidad de trabajar creando sobre lienzos u otras superficies con untos de colores y pinceles. La ropa es funcional, ya que no hay diseñadores y las joyas son algo impensado, puesto que nadie se dedica a la artesanía, ni a la orfebrería. 

Conformaríamos un planeta habitado por seres básicos, casi seríamos máquinas, no personas; verdaderos autómatas, con miradas carentes de ilusión. Nos comportaríamos, solamente, como artefactos productivos para abastecer los requerimientos del día a día.  Qué descripción tan escalofriante ¿verdad? Realmente concebir un mundo con estas características, provoca pánico y tristeza.  Para nuestra gran fortuna, la vida no es así; tenemos el arte expresado en todas sus manifestaciones. El arte: denuncia, realza, protege, recupera, cuida, acompaña, enseña.  Cuánto le debemos al arte, qué sería de la humanidad sin la intervención de sus variadas expresiones. La mayoría de nosotros, al menos, oímos música y vemos películas; apreciamos cuadros que nos parecen hermosos, muchas veces, queremos asistir a ver obras de teatro, en las cuales se conjugan los trabajos de escritores y actores. En fin, casi todos matizamos nuestros días con el arte. El arte tiene, claramente, un lugar estelar en nuestra sociedad y por lo mismo es necesario aquilatar, en todos los aspectos, su valor, sea este material o inmaterial; plasmar los productos de este balsámico oficio denominado: “hacer arte” merece, ciertamente, aplauso y reconocimiento, pero también merece y precisa recursos para ser desarrollado. Un artista tiene las mismas necesidades del “hacedor de otros trabajos”.  Para poder ejecutar su rol, requiere de un lugar, de bienestar, de cobijo, de salud, de leyes que le protejan. También cabe aquí mencionar a los artistas incipientes, seres talentosos que, muchas veces, se pierden junto a sus obras, al no encontrar accesos para mostrar su trabajo, esto, lamentablemente, también es cierto. 

Como conclusión quedarnos con el deseo de tener el firme propósito de valorar a quien nos canta nuestra canción favorita, a quien compone música, a quien tocándola nos provoca soñar o movernos a su compás,  a quien materializa una bella joya, a quien escribe una historia que nos hace vibrar, a quien borda, sin descanso, una tela que guarda un mensaje, a quien se desvela memorizando textos para preparar su actuación para nosotros, a quien diseña el vestuario, dibujando hasta sentir que todo es perfecto, a quien pinta una obra, a quien esculpe la piedra, a quien talla la madera. Inconcluso listado el que hago, son muchas más las actividades artísticas. El arte todo lo impregna, miren a su alrededor, está por todas partes, auxiliando, talentosamente, con su encanto, nuestras vidas.

 

Publicación traducida en revista cultural rumana ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN marzo 2021

 

Los ojos no se cierran, se bajan los párpados

 

Los ojos no se cierran, se bajan los párpados

Autora:  María Alejandra Vidal Bracho

Publicado en Revista Co.incidir  84 febrero 2021

Los ojos no se cierran, se bajan los párpados; y así los parpados se bajan por el reflejo del pestañeo, por el cansancio que lleva al sueño, o,  por decisión propia.  Esta última opción es la que muchas veces nos lleva a una voluntaria inconsciencia consciente, porque estamos eligiendo, arbitrariamente, bajar los párpados para no ver lo que no queremos ver, buscando utoengañarnos. Creo que ya se entiende lo que quiero decir: obviamente existen muchas cosas, situaciones, escenarios que no son de nuestro agrado y que, además, lograr conseguir un cambio favorable, demanda de nuestro compromiso para que pueda llevarse a cabo.  El punto es, reitero, que los ojos no se cierran, se bajan los párpados, pero lo que no queremos enfrentar sigue ahí y no podemos tener los ojos eternamente cubiertos por estas carnosas compuertas que hemos decidido bajar para evitar la responsabilidad. 

Sé que no todos estamos preparados, o contamos con las herramientas precisas para colaborar, positivamente, en todo lo que se presenta en nuestro mundo, pero la toma de consciencia ayuda, y mucho; porque aunque nuestra intervención directa sea imposible, sí podemos auxiliar generando reflexiones, llamando la atención hacia ciertos hechos, exponiendo el tema en nuestro círculo social, que la información circule para que, quizás, alguien puedan ayudar;  o, al menos, tomando medidas mínimas que sumadas a las de otros, que han procedido de igual forma, provoquen poco a poco una nueva y positiva situación.

Por otro lado, en nuestro mundo interior, ese, en el que estamos solos y dialogando con nosotros mismos, enjuiciando, decidiendo, midiendo, reclamando etc. también, muchas veces, cerramos los ojos, a propósito, retardando decisiones que sabemos que tendríamos que tomar, para abandonar ciertos caminos o iniciar nuevos; cada uno de nosotros sabe qué le abruma, qué es lo que no quiere ver, qué le incomoda. Pero hay otro factor que debemos recordar, tenerlo siempre presente y es: el tiempo.  No contamos con tiempo infinito, el tiempo es infinito, pero a nosotros se nos concede utilizar sólo un tramo restringido y además no sabemos de cuánto más disponemos; pueden ser años, pero también pueden ser días, horas, minutos y ante esta verdad, igualmente, nuestra primera reacción es cerrar los ojos, pero la certeza de la duración delimitada de nuestra vida nos atrapará, lo queramos o no. 

Por eso es mejor bajar los párpados solamente movidos por la intención de dormir, por el pestañeo y para soñar despiertos un mundo mejor tanto para nosotros, como para los demás, pero que no se quede en ensoñación  sino que, más bien, sea una planear, que nos mueva a conseguir concretar una diferente y mejor realidad.

 

Mensajes y amor para el cuerpo

 

Mensajes y amor para el cuerpo

(Publicado en Revista Co.incidir No.83 Enero 2021)

(autora: María Alejandra Vidal Bracho)

Un espejo se instaló, hace muchos años, para propiciar que un mensaje fuera entregado a través de unas miradas, que se cruzarían, reflejadas en él, en un tiempo futuro, marcado en el destino de los protagonistas con el único objetivo de permitir, que unas agarrotadas caderas se movieran. Extrañas formas tienen los antepasados para comunicarse con los habitantes del ahora; es la magia de la vida; tejido invisible que nos une y nos permite progresar en esta encarnación efímera, ayudados por fuerzas ancestrales, que actúan como guías protectoras y estabilizantes. Energías invisibles, ante nuestros ojos físicos, pero totalmente nítidas para nuestros ojos espirituales; esos ojos que llevamos tan escondidos, tan ocultos dentro del ser que, por el mismo motivo, deben luchar cada minuto, por entregarnos la información que han recibido. Si lográramos poder silenciar el ruido de los pensamientos, esos ojos que todo lo ven y todo lo entienden, absolutamente todo, lo pasado, lo presente y lo futuro, conducirían a nuestros pies por los caminos más sabios que una persona pudiera recorrer.

En este caso, esta historia relata que unas caderas, se habían vuelto algo perezosas, lo cual, se traducía en rigidez y dolor. El ejercicio físico imploraba por tener un papel protagónico en ellas, pero la propietaria no había reparado en esta petición.

Un día la poseedora de estas caderas resolvió hacer un viaje a una isla mágica. Para ello voló, durante horas, sobre las alas de un gran pájaro plateado y cruzó el mar en una cáscara de nuez. Instalada ya en un hostal, después de descansar, un poco, del viaje, su estómago reclamó, manifestando el deseo de ser alimentado. La cabeza, a cargo de la situación, decidió ir por algo de fruta y salió, rauda, a la calle, en su búsqueda. Al llegar a una frutería, eligió algunas y luego, se apoyó en un mesón instalado frente a un gran espejo, que cubría toda la pared y en el cual vio su reflejo, mientras esperaba su turno para pagar. En el mismo lugar, estaba haciendo compras, un atractivo sombrero, que le hacía sombra a unos ojos de mirada segura, y que se ubicó, ágilmente, junto a ella con la misma intención de pagar lo escogido. Ambos frente al espejo, cruzaron inquietas miradas que iban y venían hasta que, el dueño del sombrero, decidió verbalizar un saludo, que fue respondido por la dueña de las caderas perezosas. Después de este breve encuentro, el sombrero salió primero del local y la viajera, se quedó pensando que no lo vería nunca más.

El reloj hizo su eterno trabajo, midió minutos, y horas, y una noche, y un nuevo día. Animada por el sol de la mañana, la viajera salió a dar un paseo por la plaza del lugar, pero, de pronto, su atención fue hechizada por un aromático olor a café, que provenía desde un lindo restaurante situado en una esquina. Decidió, entonces, entrar y ubicarse en una de las mesas. Transcurridos unos segundos, sucedió algo inesperado; hizo su aparición, por una puerta interna, el simpático sombrero conocido el día anterior. De nuevo, las miradas se encontraron y, esta vez, a la sorpresa del encuentro se sumó, que el sombrero se acercó a saludar y, a dar la bienvenida, acompañado de un coqueto y alegre caderín, que, a su lado, bailaba sin parar; fabricado en bella tela, adornado con vibrantes monedas y cascabeles, poseía una belleza singular. Las caderas viajeras se sintieron, poderosamente, atraídas y enamoradas, al instante, del caderín; una pasión y un deseo intenso de ser cubiertas y movidas por él, las poseyó. El caderín, también, sintió esta gran atracción y, sin poder mantener el control, se abrazó, con fuerza y pasión, a las caderas, ante los desconcertados ojos protegidos por el sombrero. Los clientes, que se encontraban en el local, contemplaban encantados la simpática escena y hacían vítores, para verlos bailar. La nueva pareja hizo gala de una profunda e instantánea complicidad, improvisando un animado y sincronizado baile al son de un maravilloso tambor, que surgió de la nada y del todo, asistido por unas perfectas palmas que extraían, desde su rítmica alma, sus mejores notas. Bien, ante los rotundos hechos, el sombrero entendió, que se hacía necesaria su separación del caderín; había llegado el momento del adiós y de dejar ese espacio vacío para que una nueva energía llegara a su vida. Por su parte, el caderín, hipnotizado con el entusiasmo de la atracción, bailó para el sombrero por última vez, y días más tarde, abandonó la isla ceñido al cuerpo de su nuevo amor. Así las caderas fueron revitalizadas por los ritmos ancestrales, que estaban grabados en su esencia y en las del caderín, gracias a un espejo, que traía escrito en su destino ser mensajero, entre ancestros y descendientes, entre pasado y presente, en resumen, entre la vida y la vida.

Prácticas simples, como el baile, pueden ser muy favorables para la salud. Respetando nuestras barreras físicas, psicológicas, incluso, ideológicas, podemos encontrar en esta actividad un estilo y sitio para cada uno de nosotros. Existen muchas formas de danza, desde las más clásicas hasta las más modernas, y cada cual nos presenta un desafío diferente. Procuremos, en la medida de lo posible, darnos ánimo para movernos y cultivar la flexibilidad del cuerpo, porque es nuestro verdadero vehículo, nos proporcionan sólo uno y no tiene repuestos. El movimiento es vida, la vida es movimiento.