El escarabajo verde 

Cuento traducido al rumano, publicado en la Revista Orizont Literar Contemporan año 2021

Scarabeul verde

 Ceea ce vă voi povesti în cele ce urmează este o anecdotă foarte frumoasă, petrecută în timpul unei călătorii pe care am realizat-o de curând. Mă aflam pe un peron, așteptând, pentru a face o conexiune între avion și autobuz, când, deodată, am văzut un scarabeu verde, așezat pe valiza mea, agățat cu hotărâre și fără vreo intenție de a renunța. Cu o atitudine fermă, dar în același timp senină, îmi dovedea, fără să facă niciun pas înapoi, o convingere absolută și de neînchipuit, de a călători cu mine. M-am temut pentru el, căci eu mă așezasem deja la coadă pentru a urca în autobuz, iar când aveau să îmi ia valiza pentru a o introduce în portbagaj, cu siguranță că sărăcuțul și-ar fi încheiat zilele în mod tragic, strivit. Nu mai era timp să mă duc să caut în apropiere un copac și să reușesc să-l pun astfel la adăpost. Din moment ce traseul care ne aștepta era lung, trebuia să traversăm pământ și mare, am decis să-l înfășor într-un șervețel din hârtie și să-l duc în buzunarul meu. Am avut grijă să aibă în permanență suficient aer ca să nu se sufoce, iar astfel, când aveam să ajungem într-un loc unde să fie ceva vegetație, aveam să-l las pe vreun trunchi de copac.

Am început călătoria, iar eu, fără a-mi fi propus acest lucru, am căpătat o conștiință diferită și puternic receptivă. În acea stare sensibilă, micul meu prieten nou a început să comunice cu mine. Într-un mod incomparabil, el a început un dialog subtil, fără cuvinte, doar prin idei, adresându-i-se minții și sufletului meu. Odată la un anumit interval de timp, îl scoteam din buzunar pentru a-l observa și pentru a mă asigura că erateafăr și nevătămat. Își mișca piciorușele și se întindea puțin, după care se calma la loc. Atunci eu îl ocroteam din nou cu armura mea improvizată.

Avea diverse subiecte, însă preferatele lui erau poveștile despre alte drumuri pe care le făcuse, pe parcursul existenței sale. Mă învăța despre smerenia trainică, ce caracteriza întreaga natură, pe care el o cunoștea foarte bine. Mi-a relatat despre frumoșii fluturi, mereu în haine de gală, care încântă privirile romantice. Despre furnicile harnice, atât de bine organizate la muncă, și despre margaretele despuiate de petale în mod inutil, de către degete nesigure, în căutare de răspunsuri sentimentale. A pomenit de pietrele care, bătrâne și înțelepte, păstrează cu grijă în amintirile lor cărările invizibile marcate de toate urmele lăsate.

Narațiunile lui erau inepuizabile. În fiecare clipă, se arăta fericit și stăpân pe sine. Nu dădea semne de îndoială, cu toate că știa că depindea de mine, căci viața lui era, la propriu, în mâinile mele. În timp ce traversam marea, brusc, mi-a arătat un nor în formă de urs jucăuș, iar atunci mi-a spus: „tu ești acel nor”. „Datorită formei de urs”, i-am spus zâmbind. „Vorbesc serios”, a insistat:„Tu și cu norul, furnica, fluturele și cu mine, în fine, cu toții suntem unul singur. Nu există despărțirile. Aceeași energie care te alimentează pe tine, însuflețindu-ți trupul și simțurile, este cea care călăuzește norul, frumosul fluture, harnica furnică, margareta altruistă, îi permite pietrei să existe și, în plus, prilejuiește acest val de prietenie. Marea diferență stă în faptul că tu ești puțin îngrijorată de sosirea care se apropie, de ceea ce vei face când vom ajunge și pe ce floare mă vei lăsa, ori de mă vei uita și, într-o clipă de neatenție, vei scoate șervețelul și mă vei arunca în ocean, din greșeală. Mie nu îmi e teamă, nici norului și cu atât mai puțin mării. Suntem unii la fel de vii ca ceilalți, însă tu te confrunți cu teama. Te-ai întrebat de ce. Sincer, nu am găsit răspunsul". Apoi a continuat: „încearcă să-ți schimbi conștiința, asta te va elibera. În măsura în care vei ceda controlul energiei vitale, vei fi liberă. Asta am hotărât noi, ceilalți, într-un acord tacit. Doar ființa umană se îngrijorează anticipat. Dacă, din greșeală, mă arunci din buzunarul tău și mor, energia mea se va transforma și voi trăi în alt element din Univers, dar oricum voi trăi. Învață în fiecare zi de la nori. Privește cum brăzdează cerul într- un pelerinaj veșnic, coboară pe pământ transformați în picături de apă, pentru a stropi mugurii; apoi se înalță din nou și își continuă pasul ghidate de vânt, în pace și fără îndoieli. Nicio întâlnire nu este întâmplătoare, noi doi trebuia să facem împreună această călătorie. Te-am așteptat, vreme de câteva zile, pe copacul de lângă peron. Nu știam că te așteptam, eu doar am stat acolo. Ceva m-a făcut să nu-mi doresc să mă deplasez în altă parte. Când te-am văzut, am știut că tu erai motivul care mă ținea pe loc. Am sărit în timp ce treceai și m-am agățat cu putere de valiza ta roșie. Mare mi-a fost bucuria când m-ai văzut și ai hotărât să mă ocrotești. Dar nu a fost ceva anecdotic. Noi doi am fost creați pentru a ne cunoaște. Hazardul nu există, totul este scris și predestinat în acest plan perfect”.

În acest fel, după o după-amiază întreagă pe drumuri, am sosit la destinație. Pe un nou peron a venit ceasul despărțirii. L-am lăsat pe micul meu prieten verde pe frunza cea mai stabilă și proaspătă pe care am găsit-o, pe un maiestuos copac cu trunchiul ramificat și cu o coroană bogată. „Despărțirile sunt triste, îmi pare rău să te las”, i-am spus. El mi-a grăit iarăși în secret și mi-a răspuns: „Nu mă vei lăsa niciodată, pentru că deja sunt o parte din tine și tu din mine. Crezi doar”. Și s-a dus printre crengi.

Ochii mei au rămas țintiți la el, hipnotizați de mersul lui agale. Visarea mea s-a întrerupt când, dintr-o dată, am auzit pe cineva strigându-mă. Erau prietenii care mă așteptau și veniseră să mă caute. A trebuit să mă întorc pentru a le primi îmbrățișările de întâmpinare. După ce le-am răspuns la salutări, zâmbete și întrebări, mi-am întors capul încercând să-l găsesc, cu privirea, pe dragul meu, verde și gingaș, camarad de călătorie, desigur nu l- am mai văzut.

 

 

 

 

 

Traducción de Orizont Literar Contemporan (Revista Cultural Rumana) 

                  Y cuando yo muera, ¿quién le arreglará su reloj?

Și când voi muri, cine vă va repara ceasul?

 

Dacă întreprind o călătorie mentală cu vreo treizeci de ani din acest moment către trecutul meu, îl găsesc printre amintirile mele pe domnul Eusebiu; un domn în vârstă foarte formal, atât în ce privește comportamentul, cât și vestimentația; un adevărat gentleman ce ținea la un program exact și maniere perfecte. Meseria lui de ceasornicar îl menținea viu și fericit. Nimeni nu a iubit ceasurile atât de mult ca el în această lume. Înarmat cu monoclul lui, număra rubinele, cerceta mecanismul, mișca acele și era capabil să înregistreze, până și la cel mai mic, data la care degetele sale înțelepte îl manevraseră. Ochii lui, posesori ai unei priviri inteligente, agere, curate și binevoitoare, contemplau cu încântare fiecare piesă a ceasului deteriorat, pentru ca apoi, cu exactitate, să identifice problema și să clarifice cum avea de gând să o rezolve. Din acest motiv, de fiecare dată când al meu înceta să mai funcționeze, dădeam fuga la el acasă, unde își amenajase și atelierul, iar el îl desfăcea imediat, îl verifica și hotăra să-l păstreze timp de câteva zile pentru a se ocupa de acesta. Un arsenal de mici unelte îi împodobea locul magic și astfel, flancat de diverse instrumente minuscule și misterioase, îmi spunea mereu același lucru: „și când voi muri, cine vă va repara ceasul?”

Adevărul este că ceasurile sunt veșnici camarazi. Măsoară durata momentelor; măsoară perioada de timp pe care o ocupăm, în timp ce respirăm în această dimensiune a vieții. Întotdeauna insist cu același lucru: ``Timpul nu trece”. Timpul este doar o iluzie, iar ceea ce măsurăm de fapt este existența noastră în raport cu evenimentele trăite. Ceasul și tic-tacul lui, deși am crede că nu avem unul, ba da, îl avem, există în inimile noastre și în bătăile lor care imită perfect tic-tacul ceasului convențional. Inima este adevăratul nostru ceas, pentru că își începe numărătoarea în momentul în care suntem deja întregi din punct de vedere biologic, în pântecul matern, iar zi și noapte înregistrează fără oprire; nu își întrerupe sau încremenește munca, iar când o face, când se oprește, de multe ori este fiindcă a sosit ora incontestabil stabilită, pentru a începe călătoria de întoarcere care ne va duce înapoi la misterul eterului și, dacă e așa, nici măcar un minunat domn Eusebiu nu va fi capabil să-l potrivească, deoarece timpul convenit în acest plan este finit, iar acest lucru trebuie să ni-l amintim acum și de-a pururi.

 

El arte tuvo una pesadilla (Artículo)

El arte tuvo una pesadilla (Artículo): El arte tuvo una pesadilla. En ella, no podía pensar, ni hablar, ni mirar, tampoco moverse, por ende, le era imposible cantar, escribir, pintar, tocar instrumentos musicales o actuar; cada una de sus expresiones estaba impedida de ser realizada. El arte despertó acongojado y recordando, cada minuto del terrible sueño. En esta pesadilla vio a la gente, únicamente, dedicada al trabajo mecánico, que hace funcionar al mundo.