Zapatos Incómodos
Escrito por: María Alejandra Vidal Bracho
(Publicado en www.sitiocero.net)
Hace ya varios años, un
día de verano, salí a caminar muy temprano por mi ciudad; el aire estaba
fresco, no había brisas importantes, ni ruidos con ansias de protagonismo; sólo
la luz mañanera de un día, levemente, nublado y las calles que se presentaban
ante mí, como alfombras rojas dando la bienvenida. Era una mañana tranquila,
amigable, pero que me deparaba una pequeña sorpresa. En una de las tantas
vueltas que di, mis pies se detuvieron, bruscamente, porque mis ojos fueron
sorprendidos por un simpático par de exóticos zapatos atigrados femeninos, que
estaban abandonados y prestos para caminar sobre un breve escalón en una
esquina; era una verdadera instalación
artística. Me detuve a observarlos, me
acerqué, miré hacia todos lados, no había ni un ser a la vista, únicamente, la
quietud de la hora temprana, que lo
impregnaba todo, y los zapatos. Después
de sentir una sensación indefinida, esperé un poco para ver si ocurría algo
más, pero nada sucedió, excepto que el reloj seguía contando minutos; decidí,
entonces, tomarles una foto y seguí mi
periplo; pero me quedé pensando en la dueña de los zapatos, era como si ella se
hubiese esfumado en el aire, mientras caminaba; concluí que, de seguro, le
resultaron incómodos en este punto de su trayecto y decidió abandonarlos. Comencé a conjeturar cómo había continuado su
caminata descalza, liberada de este par de torturantes “amoldadores” de
pisadas, que por su aspecto prometían altura, sensualidad, miradas de
admiración y belleza. La imaginé quitándoselos, moviendo los pies con el placer
de la liberación, estirando y contrayendo los dedos, gozosamente. Los dejó ordenados, para indicar que ella
misma se los quitó; la concebí aliviada, caminando libre, sin dolor, con las
pantorrillas y la columna vertebral relajadas, los pies agradecidos recibiendo
la energía de la tierra. La dueña no
pensó ni siquiera en recogerlos para
llevarlos consigo, no le importó el precio que quizás pagó por ellos, simplemente,
los dejó.
Muchas veces, en la
vida, vamos calzando zapatos incómodos, manifestados en situaciones complicadas,
relaciones negativas, trabajos insufribles, compromisos impuestos, ideas dolorosas,
conceptos que nos definen en contra de nuestra voluntad, herencias fatigantes,
en fin, la lista puede ser muy extensa. Posiblemente, ni siquiera han sido
nuestras decisiones las que nos han llevado a las circunstancias que nos quitan
la paz. Pero tal vez, como la
protagonista, que siguió su camino descalza, es cuestión de detenerse; analizar
si existe una salida y liberarse del martirio; abandonar, drásticamente, lo que nos está molestando, sin que nos
importe el costo. La libertad es una
posesión muy valiosa, y si bien es cierto que la libertad absoluta es una
ilusión, las leyes de la Física así nos lo demuestran, sí podemos, al menos,
intentar optar por elegir mejores escenarios en los cuales lograr desarrollar,
más positivamente, nuestro efímero y prestado existir terrenal.
Traducción al rumano por revista ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN
Pantofi incomozi Acum câțiva ani, într-o zi de vară, am
ieșit foarte devreme să mă plimb prin orașul meu; aerul era răcoros, vântul nu
bătea cu putere, nu se auzeau nici zgomote doritoare de protagonism; doar
lumina matutină a unei zile ușor noroase și străzile care se înfățișau înaintea
mea, precum covoare roșii întâmpinându-mă. Era o dimineață liniștită,
prietenoasă, dar care îmi pregătea o mică surpriză. Într-una din multele ture
pe care le-am dat, picioarele mi s-au oprit brusc deoarece ochii mei au fost
surprinși de o simpatică pereche de pantofi exotici, pestriți, feminini, care
erau abandonați și gata de încălțat, pe o treaptă îngustă dintr-un colț; era un
adevărat aranjament artistic. M-am oprit să-i privesc, m-am apropiat, m-am
uitat în toate părțile, nu se vedea niciun suflet prin preajmă, numai acalmia
orei timpurii, care impregna totul, inclusiv pantofii. După ce am simțit o
emoție nedefinită, am 63 așteptat puțin ca să văd dacă se mai întâmpla ceva,
dar nu s-a petrecut nimic, în afară de faptul că ceasul continua să numere
minutele; am hotărât, atunci, să le fac o fotografie și mi-am continuat
periplul; dar am rămas cu gândul la proprietara pantofilor, era ca și cum s-ar fi
evaporat în văzduh, în timp ce mergea; am concluzionat că, fără îndoială, i
s-au părut incomozi în acel punct de pe traseu și a decis să-i abandoneze. Am
început să presupun cum și-ar fi continuat mersul desculță, eliberată de
această pereche de „modelatori” chinuitori de pași, care după aspectul lor
promiteau înălțime, senzualitate, priviri de admirație și frumusețe. Mi-am
imaginat-o scoțându-și-i, mișcând picioarele cu plăcerea eliberării, dezmorțind
și încordând degetele, cu desfătare. I-a lăsat aranjați, pentru a arăta că ea
însăși și i-a scos; mi-am închipuit-o ușurată, mergând liberă, fără durere, cu
gambele și coloana vertebrală relaxate, picioarele recunoscătoare primind
energia pământului. Proprietara nici nu s-a gândit măcar săi ridice pentru a-i
lua cu ea, nu i-a păsat de prețul pe care probabil l-a plătit pentru ei, pur și
simplu i-a lăsat. Adesea, în viață, încălțăm pantofi incomozi, manifestați în
situații complicate, relații negative, locuri de muncă neplăcute, angajamente
impuse, idei dureroase, concepte care ne definesc împotriva voinței noastre,
moșteniri obositoare, în fine, lista poate fi foarte lungă. Poate că nici măcar nu au fost ale noastre
deciziile care ne-au condus la împrejurările care ne tulbură liniștea. Însă
poate, precum protagonista care și-a continuat drumul desculță, e important să
ne oprim, să analizăm dacă există vreo ieșire și să scăpăm de tortură; să
abandonăm în mod drastic ceea ce ne deranjează, fără să ne afecteze costul.
Libertatea este un bun foarte prețios și, cu toate că-i adevărat că libertatea
absolută e o iluzie, așa ne-o dovedesc legile Fizicii, totuși putem încerca să
optăm pentru cele mai bune scenarii în care să reușim să dezvoltăm, cu mai
multă pozitivitate, vremelnica și orânduita noastră existență terestră.
